Obsesii

Se spune ca oamenii care trag la tine fac deja parte din tine, sunt un fel de oglinda a ta, daca asa e, oare ce se intampla? Esti un soi de umbre care nu ii lasa pe altii sa respire? Esti un ciudat cu temeri in ochi si priviri fugitive, cu ganduri subversive? Nu, asta nu esti tu. Planul tau deja e facut pentru sase ani, iti cunosti doar tu gandurile sinucigase si data faptei, dorinta de a sfarsi intr-un mod eroic si frumos, plutind pe ape calatoare. Asta te impinge zilnic spre idealul tau, fiecare trezire din somnul imaginar iti spune in soapte dulci si dure ca trebuie sa incetezi in a mai fi copilul alintat, pentru ca acum esti singur. Nimeni nu este cu tine, in crizele tale de furie excesiva in care te uiti din afara si te intrebi, tu esti? Da, pentru mintea inca iti joaca feste, desi a trecut o luna si ceva tot acolo te gandesti, inca nu te poti rupe de ceea ce ai "primit", de prima prietenie, primul fior in stomac, prima sedinta cu usile inchise. Dar pe care o ai si aici, pentru ca uneori desi incerci prin cuvintele tale din tine sa le explici celorlalti ca tu ai un scop precis pentru care ti-ai luat lumea in maini, ei nu o inteleg, si insista, si te intrebi, pentru ce? Suntem oameni, toti gandim diferit, avem perceptii diferite si suntem ciudati in felul nostru. Dar nu stim sa facem diferente si sa ne impunem limite, desi tu o stii ti-o incalci aproape zilnic, oare nu ai vrea sa te simti ca un pescarus liber, sa zbori deasupra marii si sa nu-ti mai simti picioarele grele de la lagatura tenisilor? Esti aici, in neant, cu oameni care te privesc cu semnul intrebarii, care stiu mai multe decat stii tu, care-ti arunca un adevar pe care nu stii cum sa-l digeri. Stii doar ca de unde ai plecat e bine (dar ce inseamna bine, pentru tine?). Sa te patezi cu pacatul original? Sa te uiti in oglinda si sa nu te mai recunosti? Sa te plimbi pe strazile fantomatice si ingustate de padurea neagra, care-ti muta mintea spre un alt orizont, pe care nu stii cum sa il degusti si intri cu totul? Unde-i coloana vertebrala, pe care ti-o construisei undeva in trecut? De ce te tii ca un scai de ceva ce stii ca este efemer si nu iti imbraca gandurile asa cum i-o ceri prin cuvinte neintelese la fiecare conversatie? Pentru ca in tine inca persista sentimenul uitat in tine, care desi are tot ce ii trebuie unui om intr-o viata, isi doreste ceea ce nu poate fi tangibil si doar admirat, e o placere dureroasa care te deseneaza intr-un cub de gheata si astfel dai impresia celor din jur cat esti de dur si de insensibil, ca tu nu stii sa plangi si sa spui vorbe cu drag. Si asta face din tine un om special si vezi cat ai crescut in acelasi timp, cum poti sa te mulezi pe oameni si sa zambesti, sa devii o obsesie pentru altii, lucruri care te construiesc frumos, arunca o parte din umbrele pe care le ai, le cauti in tine si nu le mai gasesti, reusesti pentru prima data in ciuda dificultatii limbii sa poti comunica usor si sa iti cunosti idealul pentru mai tarziu. Stii ceea ce ai de facut, drumul tau e deja trasat, doar putine schimbari si esti un om intreg, pentru ca doar tu stii ca daca vrei sa te eliberezi o poti face. Trimiti ceea ce ai de trimis si ai pus stop si continui ca pana acum :)

3 saptamani 3 zile 3 ore

Cam atat a trecut, de cand ai pasit aici ... in frigul serii de Londra, cu populatie necunoscuta si mult nou pentru tine, ceva pe care nu-l stiai, si iti era teama sa pasesti in aerul serii. Mergi pe strada si te gandesti ca esti inca acolo, unde ai prins contur si viata, dar nu, uita-te mai bine in jurul tau si ai sa vezi ca cei care te inconjoara sunt doar straini pentru tine, copilul fara ganduri mari in prezent dar cu un viitor deja format profesional e agatat in tine. Cu lacrimi in ochi si pe obrajii batuti de soarele aprig de dincolo de civilizatie iesi usor si nu iti vezi cunostintele, atunci teama intra in tine si iti formezi mii de ganduri, pana la primul fum de tigara si astepti usor si te gandesti la ce va urma, dar nu ai de unde sa stii, pentru ca totul e ca o utopie. Vezi doar busurile si parca ai face parte din lumea lui Harry Potter si ajungi sa gandesti in imaginariul definit de tine, in frigul amortit care iti taie carnea mult prea frageda, dar mirosul ploii te imbraca ca o pelerina si devii invizibil pentru cei din afara, iti musti buzele si te intrebi pentru a nu stiu cata oara daca ai facut bine, sa iei decizia sa fugi de ai tai, sa iti renegi sangele. Si iti spui incet doar tie, gata, de azi incepe o noua lume, doar tu cu tine, fara sfaturi parintesti si fratesti, fara prietenii care te inconjurau la fiecare secunda, fara plans cu lacrimi uscate. De acum incepe un nou eu, pentru viitorul tau ai luat decizia asta, nu te-a impins nimeni, ai luat decizia intr-o secunda, poate negandita, dar cu un "da" raspicat. Si te arunci in strazile londoneze inguste si pline de un intuneric absurd, fara electricitate, doar cu un "miau" indepartat care iti da un fior aparte, dar mergi mai departe, desi nu cunosti destinatia inca, dar mergi drept cu un gol fantomatic in stomac. Si ajungi la destinatia precisa cu oameni cu limba si obiceiuri diferite in forme si culori pline de hazard. Mirosul iti lasa un impact adanc in nari, ceva amalgamat pe care nu ai reusit sa ti-l descrii, de la vechi la nou si iar de la capat, parca si aici ar fi o forma de nebunie, de culoarea violetelor, sau un miros de sange de abator. Pentru prima data de cand ai pasit aici, in taramul iluziilor tale desarte vezi realitatea morbida a vietii si o simti cum intra in tine, asa cum a intrat miroul in parfumul pielii tale, hainele tale, narile tale. Agitatia micului oras iti umple golul din suflet cu priviri calde dar halucinante, cu orizonturi care nu mai pot fi trasate in desene, ci doar pe ici-colo cate o veverita sociabila care te intampina la cafeaua de pranz cu o privire gingasa, fara temeri, care isi adulmeca pofticios pranzul copios din mure sau porumb dulce. Ai impresia ca esti ca Alice in Tara Minunilor, pe taramul povestilor pe care mintea ta le compune pe loc, intra in functie naratorul subiectiv, care stie doar ceea ce vede si simte, dar care-si formeaza desene pentru un oras gri si fara oameni. Doar cate unu mai rasarit care iti ofera satistfactia de a simti iarba verde si roua diminetii pe pielea ta, iti lasi spatele si capul usor pe partea cea verde si simti cum norii iti fug de sub ochi, parca se joaca in forme si "el" se agata de tine, si-ti ofera caldura si zambetul de care ai nevoie aici in strainul din tine, si impartiti acelasi fum de tigara si aceleasi vorbe cu ras galagios de care iti era dor si pseudonime gingase, si-ti lasi capul usor rezemat pe spatele lui dupa orele nesfarsite pe care le-ai avut de intampinat in agitatia casei rosii. Nu mai vezi ce e mai departe de tine, vezi doar ceea ce ai gasit aici, aceeasi forma de comunicare si acelasi zambet larg care ii acapareaza pe toti, aceeasi floare, pe care nu ai simtit-o pana acum.

De dincolo de tine iti urmaresti pasii si iti vezi un pas gresit facut undeva in trecut, pe care vrei sa il stergi cu buretele memoriei tale sau sa ti-l indrepti, poate poti? Oare de data asta poate sa treaca "el" peste rautatile tale de copil cu comportament fugitiv de lumea reala, cu nesfarsitele temeri si umbre in spate, care a trecut la un alt nivel al vietii si incearca sa respinga ce a avut?
- GenEu : I wish I can say u I'm sorry ... daca as putea fugi spre tine sa iti pot spune in cuvinte, nu in imagini sau semisunete ce s-a intamplat... Nu doar : nu e bine ... ci sa imi construiesc cuvinte si sa dau o concluzie la ce am vrut si ce am primit ... Prea mult de la tine, prea putin de la mine, nu stiu care e adevarul, nu stiu care sunt, dar stiu cine esti tu si ce ai fost. Leaganul copilariei m-a

trezit si atunci am fugit la 2000 mile distanta, nu mai e ca la 18 ani cand te puteam tachina si iti cautam maruntisi prin buzunare, sau ma pregateam de bac si te intrebam de materie. Profesor, prieten orice ar fi m-am pierdut cand am avut atat de mult ... Ma pierd in fragmente din carti si in pus nume la stele, caut strazi intunecate sa pot privi inapoi, la caldura ta si teama ta de a nu imi face rau ... :)

- "C" : offff...frumos din partea ta! le am si eu pe ale mele, caut si eu din mine la altii. nu-s capabil de multe lucruri, de asta am parte -poate-doar de "margini"!nu-s suparat pe tine, mi-a trecut...ma bucur ca ti-ai dat seama ca toate "centrarile" mele spre tine, insemnau ceva. ..te voi primi "in mine" 

Oh I could be you

How much of you
How much of you is true?

Prin ploaie

Si pasesti usor prin ploaia densa si cetoasa sa nu te uzi de ceilalti si privesti pentru o secunda inapoi si nu stii cine esti, sau cine vei fi, dar mergi mai departe tiptil-tiptil, ca un om mic fara sa ii deranjezi cu umbra ta si cuvintele tale pe prietenii de care iti e dor sa ii privesti pentru o secunda si apoi sa fugi in nebunia lucrurilor colorate de apus. Sa te ghemuiesti si sa plangi si sa razi din nou, sa pasesti pe o alta granita, pe un alt pamant, sa cunosti oameni noi, care te fac sa razi si te privesc ca pe un bulgare de viata, cu un zambet larg, si sa nu stii de unde provine feedbackul. Sa vezi ca ei "englezii" nu te privesc asa cum ai crede tu, cu neincredere si dezorientare si totul e ca intr-o poveste desenata de tine, nici tu nu te-ai fi asteptat sa fie asa legat firul naratiunii. Si te intrebi daca visezi sau e realitate, sau e doar un gust placut pe moment, ca ceaiul englezesc si apoi isi face loc un gust amar? Si nu stii incotro te duci, la nebunii tai sau intr-o viata unde totul e desenat ca intr-o carte de povesti? Ei iti arata drumul si o fac asa cum o stiu ei cel mai bine, cu mangaieri suave si cuvinte de dragoste, pe care le intalnesti la tot pasul, sau cu picioare de care trebuie sa te feresti pentru bunastarea fizica si psihica. Dar stii ca asta nu e ura, e doar o forma de protejare, pentru ca poate mai tarziu poti adopta chiar tu forma asta de culoare. Acum razi, acum plangi, acum vezi cerul senin si plin de soare, iar apoi ploaia care te spala de pacatele pe care le formezi in tine la fiecare clipire. Linistea provine din sufletul tau, nu din a altora, din gandurile pe care ti le trasezi si nu ti le inchipui, imaginezi, stii ca realitatea e acolo unde vrei tu, si nu o poveste de care vrei sa tragi, pana la un sfarsit tragic, care iti aduce dezechilibru emotional. Si citesti pe sarite lucruri pe care vrei sa le intelegi, pe care vrei sa ti le explici, pentru a reusi o data sa poti spune cu seninatate, stop, sa vezi cu pace marea, fara sa ai ganduri de sarit, sa pasesti usor spre maine, fara ganduri la ploaie, sa vezi oamenii asa cum sunt fara dedesubturi, sa crezi ca privirea senina nu ascunde furtuni si sa lasi oamenii sa intre in tine, sa crezi cuvintele asa cum sunt, fara interpretare, sa il lasi pe "el" sa se apropie, sa te descoase si sa raspunzi cu zambet si privire inocenta la intrebarile din ochii lui. Pentru  ca astfel reusesti sa te vezi pe tine, asa cum esti, te aduni si te intragesti ca femeie si om, si iti raspunzi la de ce-urile tale nesfarsite. Zbori peste ce a fost, lasa locul tau in tine, urmareste ce va fi, si zambeste ca si cum totul il stii dinainte. Fiecare zambet de al tau neprefacut iti da satisfactia tie ca prefacuta relatie de prietenie sau cum ai vazut-o tu nu e nimic, e doar un gol in stomacul tau. Si care acum incepe sa se umple, pentru ca ai altceva si pe altcineva.

De la capat

Si plangi, si-ti musti buzele de-ti simti gustul sangelui dulce-sarat, si vrei sa sari, sa te reinnasti in altceva, sa nu mai fii tu, sa te spargi in bucatele de sticla, sa devii invizibil, sa nu mai existi, sa te metamorfezi. Sa incerci altceva, sa nu mai crezi, sa nu iubesti, sa nu iti mai pese cand altora le pasa. Pur si simplu sa fii tu cu tine, sa vezi vorbele ca pe niste "tabula rasa", pentru ca oamenii mint si-ti formeaza adevaruri inexistente, pe care tu, ca un copil naiv si iluzionist le crezi, si iti intra in tine si nu le lasi sa zboare si le traiesti. Fool child!!! Tu nu vezi ca nu e pentru tine, fugi, alearga, zboara prin leagane, priveste la soare ca la un astru, invata sa te arunci de la blocuri cu ferestre inalte si daca o sa cazi, ce? Maine te ridici si o iei de la capat, iti trebuie un ceva, ceva ce nu e al tau, ca sa traiesti, sa respiri, sa nu iti mai simti nodul in gat? Il ai, nu, pentru ca nu a fost sa fie, nu trebuia sa inceapa, a fost un joc din era in care existi cu "vin si vorbe de mine", pe care le-ai inhalat ca pe un drog, pentru ce? Pentru ca iti place viata dusa la extrem, simti ca traiesti, ca existi, nu mai esti o fantoma in realitatea cotidiana, te arunci in poveste si gata, iti realizezi scenarii si personaje inexiste si perseverezi in prostia ta de copil nebun. Desi nu faci nici cat o ceapa degerata, tu inca mergi mai departe, nici tu nu stii de ce, din cauza instinctului de autoflagelare, poate, dar nu e asta un raspuns. De cate ori ti-am spus, gata, hello, tu nu auzi? Acum razi, mai devreme plangeai, of stiu, iti aduci aminte de pestele din Iona, asta e ... Mai tii minte cand ma ascultai, cand traiai cum iti dictam? Ce bine era, bine, bine era o varsta diferita, dar stiai sa faci o distinctie, pe care azi nu o mai stii, acum trei ani, fara legat de oameni, fara agatat, doar tu cu micile amintiri, pe care acum ti le renegi, dar inca le privesti si iti dai seama, ca datorita lor esti ceea ce esti in momentul asta, ca fara gandirea matura din trecut nu ai fi realizat nimic. De ce nu poti fi ca atunci, e simplu pentru ca nu vrei, te-ai agatat de cineva, pe care il sacai si il agasezi cu idioteniile tale, oare maine o sa realizezi cand la propriu iti iei zborul si incerci sa le arati tuturor ca tu nu plangi, ca totul a fost in van, ca a ras de tine si nu l-a interesat. De ce nu faci lucrurile, pe care obisnuiai sa le faci, sa te arunci intr-o alta lume, unde nu mai e loc de gandit la cineva pentru care nu ai existat. Invata ca in viata, lumea nu e cum o pictezi tu si o trasezi in creion, ai trait doi ani discul asta la full repeat, nu vezi ca dai in penibil. Iti simti buzele sarate, mai cade cate o lacrima si mai zambesti, pentru ca stii care e dedesubtul durerii. Stai, priveste inainte si o sa vezi chiar prin ochii tai ca de maine in saisprezece luni (cel putin) nu vei mai avea pe retina aceleasi fragmente cu dat afara, si frica de noaptea goala, si sunete fade, dar pline de "morala"... Acum asteapta pentru ca maine vine iar ..

Ganduri si umbre de eu

Te trezesti de dimineata cu un gust de cafea, tragi lung din tigara, privesti pe geam, se pregateste de ploaie, iti stii programul, dar mai ai timp si fugi prin lumea virtuala si stai si te uiti si nimic interesant, dar oare ce vine este? Mergi mai departe, te imbraci alene, fara chef de tine si ce urmeaza, dar te indrepti pentru acte si pentru Alex Velea, de care nici nu ai auzit :)) Urci in 41, oare cand il vei revedea vei mai simti aceleasi trairi, aceeasi oameni cu priviri triste si fara destinatie, ca niste roboti, ca intr-un regim ceausist, necunoscut tie, dar pe care il simti la fiecare atingere si in fiecare glas, ca de obicei nu ai bilet (ar fi ceva, tocmai acum), te uiti larg daca este vreun controlor, nu-i problema, mergi mai departe. Statia Piata Mihalache iti da un semn de realitate, nu pasesti pe nori. Nu, de data asta, ai ajuns bine, iti trec fargmente prin minte, ce s-a intamplat, ce ai invatat si cum ai ajuns ceea ce esti astazi. Intampinarea cu sticla Centelemului este ca de fiecare data pentru tine o noua intalnire cu oamenii de care cu greu te-ai despartit. Te uiti in stanga si simti un val de emotie, dar nimic nu mai e ce a fost, oare sunt un alt eu? A ramas la fel, normal nu saluti, iti zboara mintea si fuge departe, si-ti vin ganduri, la care nu trebuie sa te gandesti, pentru ca nu e bine, si stii, mai ai 48 de ore, ce se poate indrepta, nimic, dar imbratisarea iti lasa un amestec placut de durere si fericire in suflet si pe pielea firava si plina de compasiune. Te asteptai, spune, recunoaste ... Nu! De ce pentru ca fugi de tine si ceilalti, stii sa faci altceva? nuuu. Si te intrebi, de ce acum? De ce vestea e trista, de ce ii pasa? Oare umbra mea a fost ceva sau doar ierburi aromate, vinuri parfumate, terase cu cafea la pahar de plastic, tigari imprumutate, telefoane pe interioare :)), venituri nocturne, vijelii si ninsori inghetate sub prezenta ta si a lui "A", plimbari prin librarii, metrouri, teatre si povesti in scare blocului? Lumea te priveste cu aceeasi fericire, parca nu as fi plecat de o saptamana, curios, e ciudata starea, dar iti da bine, te cheama in multime, dar nu poti pasii, stii ca nu mai esti a lor, tu ai o alta calatorie, un bildungsroman,  unde vrei sa te regasesti cu tine, in pace si armonie, fara sa iti mai pese de ganduri si perioade din apusul tau tomnatic. Oare va fi mai bine? Voi stii sa fac distinctia intre bine si rau? Sa cresc si sa ma invat cu mine? Sa nu mai traiesc in mine, sa ma inchid in inchisoarea vietii? Cam asta-i firul calatoriei, nu? Ai nevoie de pace, de stat cu tine si doar cu tine. Sincer nu iti dai seama ca e un gest fugar? Dar ce altceva ... poate e mai bine asa. Poate asa a fost scris ...

end date

10 zile, 240 de ore, 14400 minute, 5184000 secunde - timp in care asculti, vezi, privesti, te arunci intr-o lume noua, vorbesti cu oamenii pe care ii cunosti si pe care nu ii vei mai vedea (poate niciodata), razi, plangi, inveti sa te desparti, sa iubesti, sa urasti si sa te aduni la loc, sa inchizi o usa si sa lasi loc pentru altceva / altcineva. Timp in care inveti sa respiri, sa vezi unde ai gresit, sa iti ceri iertare si sa gresesti din nou. Sa iti ramana mirosul primului pacat, pe care il savarsesti mai tarziu, dar pe care nu il mai renegi, sa-ti privesti ochii caprui - galbui de copil iluzionist si fara "atitudine"

Sa fugi de tine

Si te uiti la tine, nu te mai recunosti, ai trecut peste limitele impuse de tine si te intrebi pana unde vei continua cu accesul asta de zel si cand incolo, e frica de tine insati. Privesti persoana de langa tine si nu o recunosti, fizic o compari cu o alta papusa masculina care ti-a lasat un nor de praf in stomac, dar nimic mai mult. Tu nu realizezi ca ranesti persoana de langa tine, ca asa faci mereu? Ca tu "E" traiesti momentul din trecut, dar "C" fara contact vizual nu poate trai prin tine? Si interpreta ceea ce ai tu in cap, daca nu silabisesti vorbe? E trist! Nimic nu e ceea ce parea a fi. Si atunci te trezesti din somnul mortii, de la sarutul lui "Iuda", pe care il renegi si il vezi ca pe un copil, trecut de mult de varsta maturitatii, care iti dicta pagini pe nerasuflate despre tine. Te ridici, te privesti si nu vezi decat un mare gol si nu poti respira si iti simti lacrimile in ochi si un nod in gat pentru ca nu iti dai seama de ce e aici, cand trebuia sa fie acum cinci ani. Si te simti sufocata de atata "iubire" si nu intelegi nimic din ce e langa tine, ai aceeasi intrebare care te urmareste de mult timp "de ce". Iti spui doar "nu e bine", pentru ca acel "carpem diem" are repercusiuni in viitorul tau de femeie sociala. Iti impui o limita, iti calculezi raceala, sa te indepartezi putin, ca sa nu vada ca iti e frica de tine. Degetele prin carliontii tai par de mult o teama pentru tine, iar respiratia iti pare ca un "deja-vu" in urechile amortite de sunetul pasional si fugi, ca altceva nu stii sa faci. Arunci cuvinte cu o semnificatie anume, dar fara continut precis si lasi mana sa curga  pentru ca ceea ce ai acum, ai mai simtit intr-o frantura de secunda cand fulgii albi se aruncau din nori peste povestea ta si o umpleau. Si tragi din  tigara, si te vezi intr-un decor uitat, intr-o clasa cu trezeci de locuri si o catedra indepartata si imaginile se joaca cu mintea ta, te uiti prin asternuturi si vezi umbra de langa tine, care simti cum te soarbe si tu nu stii cum sa te agiti ca sa plece de langa tine, sa iti spuna acel: "esti nebuna si confuza", ca sa iti dea o explicatie pentru starea ta, pe care nu o poti picta in culorile nevrozei de toamne, chiar miroase a toamna:)

Un nou eu?

In lungile plimbari pe strazile gri si aruncate la voia intamplarii, fara punct de reper, vezi cum orice umbra iti aduce aminte de un loc uitat undeva in tine, nu iti dai seama la inceput, e ceva vag, dar la o privire mai atenta realizezi ca aici ai petrecut anii copilariei, ca ai invatat sa iti formezi cuvinte si idei, sa iei decizii fara "mama si tata", la anii in care te agatai sa iti faci prieteni, sa devii "original", sa inveti pentru capacitate si bacalaureat in parcul orasului, sa participi la olimpiade pentru ca esti in competitie cu tine de cand faci primul pas in societate. Fiecare bloc, strada, parc, banca te arunca in timp si iti poveste povestea ta din etape diferite, fara a mai trebui tu sa-ti improspatezi memoria. Banca din parc iti spune cum ai invatat sa adulmeci fumul de tigara si sa inghiti tutunul din pachetul de zece tigari, copacii iti imbratiseaza orele petrecute in interiorul lor cu o carte aruncata in ghiozdan si cu lacrimi pe obraz, insulita lungile enigme si parafrazari din carti cu vechii prieteni care nu se schimba si traiesc prin tine. Pentru ca da, prietenii, cei care te cunosc iti stiu fiecare umbra de amaraciune si traiesc langa tine si prin tine si iti zambesc la fiecare reintalnire, indiferent de timpul revederii. Si pleci mai departe, cu un scop precis pentru mai bine, pentru ca patru ani in liceu, nu ai stiut ce inseamna discoteca ci izolari in casa, departe de ochii obisnuitului liceean, care batea piciorul prin orasul mic al inocentei mele. Si mi se deschide un alt drum, cu o noua perspectiva, nimic mai necurios pentru ochiul meu, care a pasit in lumea mare a capitalei si nu stie o alta zona in afara de Salajan si Gara de Nord. Si te impiedeci la tot pasul de raceala hienelor din marea jungla, pe care ti-o trasezi in culori si picturi de copil ilozionist si incerci sa iti spui in fiecare seara ca e mai bine, ca maine vei putea sa paseseti spre un alt inceput, pe care ti-l proiectezi pe retina ochiului si incerci sa nu faci vreun pas care sa nu coincida cu visul tau, de a ajunge critic literar. Si citesti, si iti faci temele, si iei gramaticile din scoarta in scoarta si istoriile literare pentru a simti gustul literaturii de odinioara si iti lasa un gust amar, pentru ca ceea ce ti-ai imaginat nu are legatura cu realitate si te izbesti de aceeasi educatie prost oferita catre student. Treci primul an cu trei restante, pe care le simti ca un ghimpe in coasta obsinuit fiind sa fii premiant in liceul tau, cu o medie de 9, 97 si atunci incepe declinul, stii ca nu are rost sa mai continui, pentru ca nu te regasesti, nu face parte din tine, dar nu primesti suport si mergi si continui in aceeasi greseala, pentru ca teama de a-i explica parintelui care nu a trecut prin asa ceva e mult prea mare. Perseverezi in greseala, iti cauti un job de duzina, vanzator pe strada de produse cosmetice Seventeen, care pare rupt dintr-o pelicula, te vezi facand parte dintr-un film de prosti. Si te intrebi pe tine, oare asta e de ajuns pentru conditia ta sociala ca om, doar atat vrei de la tine, doar atat poti? Nu, exclus, nu ti-ai tocit bratele pe bancile scolii ca sa vinzi produse de proasta calitate unor "femei" din inalta societate, care nu stiu ca tu trebuie sa mergi mai departe spre un nou an de scoala si cheltuieli inutile, pentru ca refuzi categoric sa te intorci in rutina ta, Tg-Jiu. Deschizi ochii, esti la Titan, nu ai vandut nimic, incapacitatea ta de a te lega de oameni isi spune cuvantul, pentru o frantura de secunda stai si reflectezi, te asezi pe o banca si iti descrii firul intamplarilor in minte, stii ca decizia pe care ai luat-o e ceea mai buna pentru moment, dar va avea repercusiuni in viitor. Privesti indiferent, dar cu lacrimi in ochi, pentru ca vrei altceva pentru tine. Iti lasi bagajul si mergi mai departe spre un alt job de Romania, care nu iti ofera decat instabilitate psihica si economica, dar e ceva diferit, cu ce nu te-ai mai intalnit, nu face parte din planurile tale. Si astfel devii "colector" si peste un an la fel, dar cu mai multa experienta, pentru ca asta o spune si varsta si intr-un final decizi sa iti iei viata in maini si sa te arunci in neant si necunoscut, pentru ca ce ai aici nu te reprezinta si defineste ca persoana. Si vrei ceva pentru tine, nu pentru altii, de ce sa te intereseze ce zic ceilalti, stau ei cu tine, iti ofera o mana de ajutor la nevoie sau in momente de nebunie, nu!! Trebuie doar sa ai incredere in tine, sa stii ca oriunde te-ai duce tu esti centrul universului tau, fara legat de altii, stop! De azi tu esti tu, fara agatare, tu esti singura care isi poate face autocritica, tot ce vine din afara trebuie doar ascultat, dar nu luat cu totul. Inceputurile mici vin cu decizii mari, iar asta e primul pas in evolutia ta ca femeie de cariera, pentru ca asta-i cautat, asta ai si gasit. Te uiti in urma si vezi ce? Nimic! Doar idei care iti ofera acum sa gandesti asa, sa ai taria sa pleci, sa mergi, sa pasesti ,cum spunea Eugen Lovinescu, cu pasi pe nisip, sa lasi urme pentru ceilalti, in mintea lor si sufletul lor, dar tu sa te vezi doar pe tine.

Phase II

Si lipsesti doua zile si ce sa vezi, foaia cu recomadarea nu o mai ai, sedinta lunara apare pe neasteptate, plus doua individuale (nu chiar: cu team leader si manager) prin care esti instiintat ca ti s-a prelungit preavizu', desi tu ai fost in concediu fara plata. Si crezi ca mai rau de atat nu se poate, dar uita ca exista, asta te invata ca de la oricine te poti astepta la orice. Si revii la obligatiuniile tale ca doar esti officer collection si ai un target de dus pentu care esti platit, renumeratia aia de la finalul lunii care nu iti ajunge nici doua zile, pentru ca tigarile s-au scumpit, cafeaua la fel, mancarea nu intra in discutie pentru ca ai fi de mult pe minus cu tot cu avansul pe care il faci in fiecare luna si te rogi de superiori sa ti-l aprobe, desi este dreptul tau, dar nah traiesti intr-o societate in care nu ai voie sa te exprimi, nu exista liberul arbitru, pe vremea "lor" nu se invata, e drept, la scoala filosofie si nu stiai ce e aia, stiai doar sa preaslavesti.
Si incepe ziua, cu dezgust total, si chefless total, dar zambesti frumos iti pui casca si dai bataie, ca sa vezi nu iti raspunde nimeni, portofoliul de clineti alocat fiecarui om in parte, e plin de oameni cu probleme care mai de care, al meu nu e mai rasarit. Bacul "F" susrsa care ma tine in viata pana pe 17 august imi ofera surprize, nu pot nici citi sumele pe care trebuie eu ulterior sa le ofer acelor amarati, care nici macar nu stiu ce produs financiar au, dara' cu ce se mananca, de ce dobanda e asa, de ce nu scade si asa mai departe. Incerci sa empatizezi si sa ai o atitudine profi, prin care recurgi la "n" metode si tehnici de negociere, desi "X" iti spune inca din prima interjectie "Alo!" ca e prins in datorii care si mai care, si pe langa astea datoria de parinte ... inghiti in sec, devii exigent cu tine si nu mai auzi doleantele de amanare ale locutorului, tu stii una si buna = 69 si atat. Expui mai multe variante si inchei in termeni amiabili, dar pe fundalul propriei urechi inca auzi sunetul de suspin din glas si ai impresia ca ai vrea sa sari de la trei, fara lift sau scari, sa o iei la fuga. Vine pauza (de masa = 3 tigari si un 3 in 1) si cobori pe terasa, unde cladura de peste zi a acoperi aerul si nu poti respira, e uscat si cubul de gheata incepe putin cate putin sa se topeasca, zambesti "a tu" fara obligatii si compromisuri, vrei sa fii doar tu cu tine, fara agitatie, sa iti savurezi "lunchul" pana la urmatoarea pauza ca sa ai nervii tari, sa te poti autocontrola ... Si inca astepti seara cand urci in 41 "breafingul" de maine cu ce e bun si ce trebuie retusat. Oare nu ar fi mai bine sa ne metamorfozeze? Sa nu mai fim oameni si doar proceduri de colectare, fara caracter si personalitate, sa fugim de noi si de "subnoi"???!!!

32173 = lame :))