Este ora 20 am venit de la şcoală,
văd cartea pe care am împrumutat-o de la bibliotecă şi mă apuc de citit până mă
cheama mama să mă întrebe ce am făcut la şcoală, acelaşi interogatoriu zilnic.
Mă aşez la locul obişnuit şi încep să citesc. Este o carte groasă, cu foi
îmbâcsite de atîta informaţie, au un aer vechi, ceea ce mă duce cu gândul la
trecutul patriei mele, nu îmi dau seama la început despre ce este vorba, dau
pagină cu pagină până începe somnul să-mi gâdile genele.
Mă trezesc într-o lume cu totul
necunoscută. Aud vocea mamei care mă dezmiardă şi îmi spune că acolo unde vom
merge va fi mai bine.Suntem trimişi ca de obicei într-un alt loc, cu totul
necunoscut pentru mine şi familia mea. Un grup de poliţişti ne însoţeşte, îl ia
pe tata de o parte, îi adresează cuvinte pe care eu nu le desluşesc, dar îmi
dau seama că este ceva grav. Pe chipul mamei se aşternuse o figură tristă ca
din senin. Tata rămâne stupefiat de cele adresate de poliţist.
Îmi aduc aminte şi acum, parcă ar fi
fost ieri, deşi au trecut mulţi ani de
când am plecat din satul meu natal, în fiecare zi mama îmi spunea că va fi mai
bine, iar tata se va întoarce. De caţiva ani stăm într-un orăşel, numit Tg
–Jiu, într-unul din blocurile construite pentru oamenii care lucrau la fabrica
de sticlă din oraş. În acest bloc stăteam împreună cu mama şi fraţii mei, care
erau bolnavi şi nu se puteau vindeca
deoarece nu se găseau medicamente, în casă era frig, apă şi curent electric cu
program, aveam un televizor de la unchiul meu, însă programul era scurt pentru
noi, eram încă nişte copii, două ore seara, în rest puteam viziona decât
informaţii despre conducătorul patriei mele, Nicolae Ceauşescu şi cum era
lăudat sistemul comunist, numit „epoca de aur”, eram mică şi nu înţelegeam
discursurile dictatorului, dar de atunci aveam repulsie faţă de această ideologie,
nu înţelegeam de ce nu puteam vedea la televizor la ora dorită desenele animate
favorite, de ce atunci când vin rudele pe la noi, cei mici nu puteau asista la
discuţiile celor mari, care pe mine una mă fascinau, acum ştiu care era cauza,
în fiecare bloc exista câte un informator al Securităţii, deşi nu cunoşteai pe
nimeni, erai cunoscut de toată lumea; telefonul era supravegheat, iar orice
conflict domestic devenea imediat public.
Pentru că fraţii mei erau bolnavi,
mama mă trimitea în fiecare dimineaţă să stau la cozi interminabile să iau
pâine, lapte şi zahăr pe cartelă, această aglomeraţiemă făcea să îmi pierd şi
ultima speranţă că va mai rămâne până să ajung eu, iar oamenii erau din ce în
ce mai stresaţi din cauza acestor lipsuri. De vestimentaţie să nu mai aduc
vorba, în puţinele magazine care existau nu găseai nimic, dacă doreai ceva
trebuia să vorbeşti cu cei care aveau norocul şi posibilitatea de a trece
graniţa, ceea ce mie mi se părea imposibil.
Totul era cenzurat, de la vorbele
oamenilor simpli, la emisiunile de la televizor, acelea care, evident nu făceau
alt lucru decât să preaslăvească „epoca de aur”, a presei până la interzicerea
postului „Europa Liberă”, deoarece acest post de radio constituia pentru foarte
mulţi ascultători un „univers al speranţei”.
